Tibco 2010 - la Romexpo. Pe vremuri, inainte de Revolutie, TIB-ul era un eveniment special, il asteptam tot anul. Se strangeau oameni din toata tara, veneau copii cu autocarele sa vada ultimele minuni ale tehnicii, ce uimitoare masinarii au mai inventat mintile luminate (din republicile socialiste bineitneles, pentru ca si roata era inventata tot de rusi).

Oricum, era o miscare enorma de mase, prezentari de produse dintre cele mai diverse, poze cu roata de 3 m de la tractor, cico, baloane, oricum o nebunie…

Cum arata Tibco in perioada de criza? Singuratic, ponosit, nu mai mult decat tarabele de la Big Berceni. Fara standuri spectaculoase, fara produse originale, fara idei extraordinare. Majoritatea standurilor constau in schimburi de experienta cu diverse tari exotice iar produsele prezentate erau covoare, esarfe, bratari, inele si coliere din alpaca si argint cu iz oriental.

Produsele ar fi fost dragute pentru a accesoriza o tinuta, insa foarte putine pentru un targ cu renume si reputatie.

Pe de alta parte, Bookfest, care s-a tinut in aceiasi perioada la Romexpo a fost o explozie de culoare, o multime de aparitii noi, reduceri, oferte care toate au atras atentia unui public foarte larg.

Desi amenajarile interioare ale standurilor au fost modeste (in general in anii precedenti se investeau sume enorme pentru a crea un stand surpinzator, care sa iasa in evidenta), totusi fiecare firma a incercat sa compenseze prin diversitatea si atractivitatea titlurilor oferite.

Multi vizitatori au rasfoit cartile prezentate, unii au si cumparat. Chiar daca nu au plecat cu un teanc de carti, totusi majoritatea au gasit macar o carte care sa se potriveasca preferintelor si bugetului alocat.

iDrums - show de percutie interactiva

Vreau sa vad ceva nou… M-am plictisit si vreau sa ies in oras. Cel mai des merg la film sau la teatru. ”Hai sa mergem la un show de percutie”, propune Claus cu ochii in 7Seri. Am mai fost si pe la Silver Church la ceva asemanator si a fost foarte interesant. Ok, mergem, e La Scena, aici aproape pe Calarasi.

Am ajuns acolo pentru prima data, o atmosfera foarte boema, amenajari vintage, in fiecare camera alt mobilier totusi in acelasi stil. Retro, intim, dragut, chiar romantic. Zona aceasta a Bucurestiului este protejata si multe case sunt in patrimoniu, chiar daca majoritatea proprietarilor si-au batut joc de ele si sunt distruse, in ruine. Aceasta este o casa veche, care si-a pastrat nota clasica cu usi inalte din lemn masiv si ambianta de epoca, interesant de vizitat.

Pentru Show-ul de percutie ne-au poftit la mansarda. Totusi aici era ceva in neregula: pe fiecare scaun era asezata cate o toba africana. Ce o mai fi si asta? E vreo greseala? N-am ajuns bine? Daca sta aici orchestra noi unde stam? “Nu nu, luati toblele, o sa cantati si voi.” Cine eu?? Aoleu, ce aiurea, am ajuns aici sa ma fac de ras. Te-or mai pune astia sa spui si vreo poezie ca sa fie circul gata… Mi s-a intamplat acum cativa ani la Odeon de am mers La Tiganci (dupa Eliade) si m-am trezit pe scena si stateau actorii si se uitau la noi: “Hai acum jucati voi, spuneti o poezie ceva!”

Oricum, lumea relaxata, se juca cu tobele, le mai batea, le inspecta pe toate partile… In gandul meu, probabil ca numai eu sunt aiurea aici, afona, ceilalti probabil ca asta fac acasa in fiecare zi.

A intrat trupa si ne-au invitat sa luam tobele. Cand toata lumea a inceput sa bata, totul a devenit dintr-o data simplu si intuitiv. Un mod de comunicare incredibil, o experienta extraordinara. Pe cat de sceptica eram la inceput, pe atat de entuziasmata am plecat.

Trupa ne-a facut sa interactionam cu ei, sa imitam un ritm, sa raspundem unei teme muzicale… La final eram ca o orchestra, cantand parti din melodie. Vrand nevrand ajugeai sa te armonizezi cu ceilalti. Automat, intuitiv, simteai ritmul. Pe langa sentimentul extraordinar ca pentru un moment faci parte din ceva special si creativ a mai fost si o descarcare de energie.

Nu pot decat sa va spun ca dupa o zi grea de lucru, plina de stres si oboseala acest spectacol interactiv este cea mai buna alegere. Daca vedeti prin oras vreun afis la iDrums, nu-l pierdeti, nu o sa va para rau.

Trebuie sa recunosc, nu am mai fost la teatru de destul de mult timp, mereu aleg sa merg la film. E mai simplu, mai la indemana poate am devenit mai comoda.

In general imi rezerv martea pentru o iesire undeva… O seara romantica, fara copii, doar noi doi. Unde sa mergem? Hai ca suntem la Muzica, chiar langa Odeon, sa vedem daca e vreo piesa. Mergem la Odeon, in 10 minute incepea piesa: “e o piesa noua, premiera!”. “Mai sunt locuri?”. “O gramada”. Aoleu daca e premiera si mai sunt o gramada de locuri libere inseamna ca e o prostie, nu vrea nimeni sa mearga, o sa fim doar noi in sala si niste rude ale actorilor care o sa aplaude de complezenta… Vanzatoarea de la casa de bilete se uita peste ochelari la noi plictisita, nu ne mai hotaram odata si am oprit-o de la un super-interesant joc de Solitare. “Ok, ne-am hotarat, da-ti-ne doua locuri mai pe centru, sa auzim stereo”.

Intram, 5 bancute stau pe scena, ma simt ca in clasa I, prima zi pe bancile scolii. Nici nu m-am asezat bine, pac, deja doi moldoveni se certau pe scena. Nu sunt din public? Aoleu, ssst, liniste, a inceput piesa.

Ok, am intrat cu reticenta insa aceasta piesa a fost neasteptat de buna. O piesa a unui autor contemporan, din Republica Moldova. Povestea este despre basarabenii care incearca sa fuga peste hotare din Moldova. Presarata cu dialoguri atat de reale incat par desprinse din viata de zi cu zi, amuzante, stufoase, aberante si pline de replici smechere. Atat de naturale parca ar fi discutia despre Mc Donnalds din Pulp Fiction de Tarantino.

Incercand sa fuga din Moldova inspre Irlanda, destinele a trei basarabeni, complet diferiti ca profil psihologic se intalnesc. Fiecare isi povesteste “odiseea”. Fiecare povesteste cum s-a zbatut sa ajunga in strainatate in speranta unei vieti mai bune iar de fiecare data drumul a fost presarat cu furturi si inselaciuni. Unul dintre ei, tanar, calatoreste pentru prima data intr-un vagon de marfa in care a intrat prin efractie, fapta care i se pare extrema, vitejeasca, aventuroasa. Pentru ceilalti, expusi la marsuri nesfarsite, ascunsi pe sub camioane, care au vazut moartea cu ochii de prea multe ori, povestirea e ridicola. Toata aceasta speranta pentru o viata mai buna nu ii face decat sa fie inumani, sa se insele si sa se raneasca reciproc.

Desi tonul general al piesei este amuzant prin ridicolul dialogului si al situatiilor, finalul este dramatic, prezentand cele 3 personaje in fata inevitabilului: vor fi transportati intr-un container, iar sansele de a ajunge vii sunt foarte scazute. Cei trei, dezbracati isi asteapta randul sa fie sigilati in saci de plastic fiecare in containerul sau. Imaginea este daramatoare, sa ii vezi pe toti trei, neputinciosi in fata unei morti sigure.

Pot spune ca am si ras si plans la piesa asta. Mi-a amintit cum, inainte de 1989, si poate chiar si multi ani dupa, cel mai mare vis al oricarui roman era sa fuga “in afara”. M-am identificat cu ei si m-am simtit ingrozitor. M-am identificat si cu mama care spera acasa ca puiul ei sa ajunga in strainatate, la mai bine, speranta incapatanata in ciuda oricarei ratiuni.

Pot sa spun ca m-au impresionat in mod deosebit doi actori: Marius Damian joaca rolul lui Viore(-us) Cioban(-us), care creaza un personaj simplu, natural, un om amarat care stie sa faca fata la orice ii aduce soarta, atent la bani, usor suspicios, poate chiar putin paranoic. Pe de alta parte, exact opusul acestuia este Dimitrii Bogomaz care joaca rolul lui Sergiu, genul de smecher de oras care incearca din orice sa mai scoata un ban, sa faca o mica escrocherie, sa insele pe oricine intalneste, fara sa aiba remuscari. Jocul celor doi actori este spectaculos, personajele sunt atat de credibil studiate incat devin aproape reale.

Rezumand: mergeti, dragilor, la teatru ca au niste efecte speciale actorii astia pe care nu le puteti gasi la cinema: emotia, fiorul, experienta impartasita sunt incredibile. Si in plus e 3D!

Am descoperit Byron pentru prima data in cursul acestui an cand s-au tinut o serie de concerte in favoarea unei manifestari ecologiste in Bucuresti, “Copacul Verde”. Uite o trupa care canta versuri inteligente in engleza intr-o tara acaparata 90% de manele!

Am vazut ca se pregateste un concert unplugged pentru promovarea noului album la Palatul Copiilor, in colaborare cu Mtv si ne-am hotarat sa megem. In afara de faptul ca am asteptat sa inceapa de ne-a venit rau, vreo 50 minute, totul a fost super. Muzica buna, atmosfera placuta… Solo-ul bateristului ciufulit si rebel a ridicat sala in picioare. Claparul ( care e preferatul meu) a cantat una dintre piese pe un xilofon de jucarie! Vocalistul este sufletul formatiei, prin stilul de a canta si timbrul inconfundabil da identitate trupei. Nu mai zic de basist si chitarist. Au cantat pe langa piesele vechi si cateva proaspete care au incins atmosfera.

La acest concert, Byron au cantat avand ca invitati speciali pe Paula Selling si pe Alexandru Andries. Totul a sunat foarte bine. Paula Selling ne-a lasat cu gura cascata cu tinuta sexy abordata si cu silueta perfecta. O “little black dress” voluptoasa, tocmai potrivita sa ii puna in valoare picioarele si bustul.

Alexandru Andries, haios, ne-a tradus si a cantat in stilul lui foarte personal una dintre piesele trupei.

Mai multe detalii despre noul album unplugged si despre turneul de lansare al acestuia cititi de pe situl trupei: http://www.byronmusic.ro/

“Butterflies in my Stomach” este senzatia ce ma fac sa tresar la prima privire a iubitului, la prima atingere a mainii lui, la primul sarut. Ca madeleine-a Proust-iana, trupa Butterflies in my Stomach reuseste sa iti atinga o emotie probabil de mult uitata.

O parte din fostii componenti de la Baba Novac si-au dat mana in acest proiect si canta un Acid Jazz vesel, inspirational, usor de digerat chiar si de cei care nu sunt adeptii genului. Bassul il simti in tot corpul si te provoaca sa dansezi in timp ce Maca te ameteste cu o voce senzuala.

Joi, 13 Noiembrie au sustinut un concert la Clubul Taranului la care am fost si noi prezenti sa ii ovationam din primele randuri. Diverse vedete in sala, au venit sa asculte si sa danseze pe muzica electrizanta. Atmosfera a fost exploziva. Toata lumea a dansat si a cantat / fredonat la fiecare piesa.

A fost filmat si un material pentru Apropo TV, o piesa si un interviu pe larg cu membrii trupei.

BiMS e compusa din: Maca (vocal), Meghi (pian, keyboard), John (chitara), Ieronim (trombon, sampler), Bujor (bass) and Laurentze (tobe).

Chiar daca nu ai ascultat niciodata o melodie de a lor, merita sa incerci, te vei trezi maine dimineata fredonand. Daca vrei sa iti incepi ziua optimist, asculta “Lucrurile bune” si nu vei avea nevoie de nimic mai mult, nici macar de cafea.

Afla mai multe despre proiectele lor de pe: http://www.butterflies-in-my-stomach.ro